Episodul 5 - inca o crima

Simţea gustul de praf şi umilire, mâinile îl dureau şi îl trăgeau în jos. Pietrele erau prea grele, prea mari, prea multe, zidul era prea lung, prea înalt. Totul era prea greu pentru el, însă viaţa la aruncat dintr-o parte în alta, de pe un bloc pe altul, de pe băncile universităţilor în palmele aspre, bătucite de muncă ale vieţii de şantier. Nu munca fizică îl irita, ci faptul că nu ştia nimic. Nu ştia cum să lucreze, nici cum să înghită ironiile, predicile, sfaturile aruncate de sus ale colegilor lui. I se părea că lucra într-un din lagărele despre care scrise Soljenitin. Cele zece ore de lucru nu le lucra in ţara lui ci emigra la ora şapte fix în Arhipelag.

Vorbele goale şi pline de sine, micile umilinţe continue, toate acestea lucrau în mintea lui orbire. Praful din ochi, zgârieturile de pe mâini, durerea de spate, insolaţia, toate contribuiau la orbirea lui. Lumea se întuneca, nu mai avea farmec, era lipsită de viaţă, totul era insipid şi lipsit de valoare. Simţea că ajunse la un moment în viaţa lui în care un zid din ciment, foarte gros şi foarte înalt stătea în faţa lui şi deşi, pentru câteva clipe reuşise să guste plăcerea lucrului bine făcut, gustase plăcerea răzbunării, acel gust dispărea şi în locul lui revenea, constant praful şi umilirea.

Trebuia să îşi continue proiectul, trebuia să scape de cel care îl ironiza zece ore pe zi, de cel care îl transforma într-o maşină de cules pietre şi cărat pietre.

Profitând de faptul că rămaseră doar ei doi, scoase seringa şi i-o înfipse în venă. Bărbatul scoase un strigăt şi îl privi cu ochi speriaţi, neştiind ce se întâmplă şi fără să apuce să se mai întrebe ceva, inima i se opri, iar el căzu la pământ, cu mâna stângă ţinându-se de piept.

Ucigaşului îi luciră ochi, luă o piatră ascuţită şi făcu o tăietură în locul înţepăturii ca o zgârietură. Apoi începu să strige, cu o voce tremurătoare, speriată, după ajutor. Toţi se adunară în jurul bărbatului mort.

“Sunaţi careva după ambulanţă,” strigă ucigaşul printre lacrimile care îi ţâşniră din ochi, fără ca măcar să ştie de ce plângea.

Nedumerirea era pe chipul tuturor. Cadavrul la picioarele lor, iar criminalul printre ei.

Episodul 4 - Interpretare

Când detectivul intră în demisolul spitalului, la morgă, acolo unde se afla încă ultima vitcimă a criminalului în serie care lăsa ca semnătură câte un semn de carte, primul lucru care îl uimi, dincolo de mirosul morţii şi luminile orbitoare, dincolo de gresia albă şi strălucitoare şi dincolo de câteva cadavre mutilate care se găseau dezvelite şi disecate pe două tărgi, era liniştea deplină din încăpere. Linişte ce părea mai adâncă şi mai profundă şi mai atent cultivată decât liniştea dintr-un cimitir urban la orele două dimineaţa sau noaptea. Cum vreţi voi.

În sală nu era nimeni, asta dacă făceai abstracţie de cei doi morţi şi restul cadavrelor închise pe acolo prin frigidere.

Printre aburii propriei respiraţii detectivul intră în micul birou al medicului legist unde erau înghesuiţi în faţa unui televizor cu diagonala de 15 inci legistul, cei doi asistenţi ai acestuia şi ofiţerul Gheo, asistentul direct al detectivului.

Auzi doar ultimele cuvinte ale reporterei de la ştiri: “Doamnele şi domnilor, atât de aici, din piaţa Păcii, în legătură cu odiosul criminal care lasă în urma lui câte un semn de carte ca acesta.” În prim-plan apăru un semn de carte identic cu cel al criminalului. “Vă dorim o seară plăcută,” zâmbi reportera, “Andreea”.

Detectivul luă telecomanda de pe birou şi închise televizorul. Abia acum cei patru realizară prezenţa detectivului.

“Cam atât cu munca în linişte. Presupun că nu ai descoperit nimic nou, doctore”, spuse detectivul.

“Nu.”

“Gheo, vino că avem puţină muncă de teren.”

Ofiţerul se supuse ascultător, şi ieşi în urma detectivului. Din biroul legistului se auzi telefonul şi vocea acestuia vorbind la telefon. Apoi, când se apropriau de scările ce duceau la suprafaţă unul dintre asistenţi îi ajunse din urmă: “Domnul doctor legist a spus să mai rămâneţi un pic, s-ar putea să vă intereseze. Urmează să aducă un pacient care a suferit un atac de cord.”

Cei doi se întoarseră în biroul legistului. Acesta le zâmbi, apoi ieşi din birou pentru a termina autopsia celor două trupuri mutilate. Rămaşi singuri, detectivul spuse:

“Cred că avem o şansă să îl prindem. Una mică dar este o şansă.” Gheo privi sprâncenele încruntate ale detectivului şi ştia că încă nu era momentul să deschidă gura, aşa că aşteptă ca acesta să continue. Lucru pe care detectivul îl şi făcu în timp ce se puse apăsat în scaunul legistului.

“Am tot citit şi recitit azi-noapte pasajele acelea unde se găseau semnele, şi mi-am tot zborit creierii. Trebuie să fie ceva. Nu se poate să fi pus la întâmplare semnele acelea. Nu se poate. Şi după cum ţi-am zis la telefon, cred că am prins un fir. E unul extrem de subţire, dar merită să încercăm.

Numărul unu: cred că individual trăieşte sub un nume fals, cu acte de identitate false, sau cel puţin la naştere a fost înregistrat în altă zi decât cea în care s-a născut, ba chiar, dacă ne lăsăm imaginaţia să zburde în vag, poate a furat identitatea cuiva, lăsându-l pe acela să moară în locul lui.

Numărul doi: masteranda cred că aflase cumva de prima crimă şi el ştia acest lucru şi de asta a ucis-o. Asta înseamnă că se cunoşteau, cel puţin oarecum indirect, dacă nu poate într-un mod mai intim. Poate criminalul făcea parte din cercul ei aproapiat de prieteni.

Numărul trei: doamna profesoară, cred că între ei s-a întâmplat ceva mai mult. Cred că doamna a reuşit să îl umilească într-un mod foarte crunt pe tipul nostrum şi ca rezultat acesta s-a răzbunat.

Şi numărul patru: ei bine, aici nu văd prea mare legătură, mă gândesc doar că a auzit ceva zgomote, i-a auzit pe bătrânii aceia curioşi mişunând pe coridoare şi ieşind pe la geamuri, trăgând cu ochiul şi nu a vrut să m-ai piardă timpul a pus semnul la întâmplare.”

Ce zici?”

“Sincer, mi se pare o interpretare cam trasă de coadă, dar totuşi e mai bine decât nimic. Şi ce vreţi eu să fac?”

“Faci o listă cu toţi prietenii mai mult sau mai puţin apropiaţi a domnişoarei de la master şi cauţi, te interesezi care din acea listă au vreo legătură cu doamna profesoară”.

Zicând acestea, detectivul îşi ridică ochii şi îl văzu prin geamul despărţitor pe legist făcându-i semn să iasă din birou.

“Hai să vedem cine a venit”, spuse detectivul şi ieşi din birou, iar imediat în spatele lui venea Gheo care văzând chipul mortului se opri brusc în loc. Unul dintre asistenţi observă reacţia ofiţerului şi fugi repede după un pahar cu apă.

“Ce e cu tine Gheo? Eşti bine? Ce-ai păţit?”

“Nimic,” spuse Gheo înghiţând câte puţină apă, “doar că, omul acela mi-e vecin de scară.”

Episodul 3 - Textele

Singura sursă de lumină din întreaga încăpere era lampa de pe birou. Capul ei era atât de aplecat încât lumina doar câteva foi si un teanc de cărţi. Detectivul era aplecat asupra lor studiind cu atenţie hârtiile. Erau nişte foi rupte dintr-o carte. Sau din mai multe. Le cite ape rând şi le recitea înţelegând să prindă înţelesul ascuns, să găsească ceva dincolo de cuvinte. Îşi reluă lectura în ordinea cronologică a crimelor.

Primul ucis fusese scriitorul de origine rusă. Găsiră semnul infam de carte într-un volum de poezii al lui Sorescu. Unde se deschidea cartea, erau două poezii scurte. Prima fără titlu:

“Pe un fund de mare

O scoică albă, cu potopu-n ea.

Numai aici, ca Noe, mă simt bine,

Crăpând de sete-n arca mea.

Şi păsările zboară pentru mine

De parcă m-ar lua de subsuori…”.

Pe pagina dreapta era poezia cu titlul Vag:

“Şi nimeni nu va mai şti despre tine

Nimic précis,

Vei avea trei date ipotetice de naştere

Şi două de moarte.

Şi vei trăi încă în intervalul

Dintre cei doi ani ipotetici.”

Cu siguranţă cea de a doua poezie are un mesaj ascuns. Un sentiment vag îi spunea asta detectivului, care nereuşind să găsească o conexie directă cu criminalul trecu mai departe, la următoarea carte: “Demonii”, Dostoievski. Semnul fusese aşezat între ultima şi penultima pagină a cărţi. Citind dialogul dintre Stavroghin şi Tihon, ochii îi rămaseră aţintiţi asupra cuvintelor celui din urmă…

“Eu văd… eu văd limpede, strigă Tihon cu o voce pătrunzătoare şi care exprima o suferinţă intensă, eu văd că niciodată, nefericite tânăr, nu ai fost atât de aproape de o nouă crimă şi mai fioroasă decât cealaltă!”

Un pasaj interesant, cu adevărat intrigant luat în contextual seriei de crime, însă din nou, după câteva minute de gândire atentă şi de căutare a unei conexii se lăsă păgubaş. Nu dormise de mai bine de optusprezece ore, era cu mult trecut de miezul nopţi, iar oboseala îi apăsa pleoapele tot mai tare. Îşi îndreptă spatele pentru o clipă şi apoi se aplecă peste cea de-a treia pagină din volumul de povestiri ale lui Mann, “Moarte la Veneţia”. Detectivul citi paginile cu ochii îngreunaţi, abia înţelese despre ce era vorba în pasaj. Un personaj ciudat, un scamatorist, magician, iluzionist şi hipnotizator reuşeste să îl hipnotizeze pe un biet îndrăgostit Mario şi să îşi bată joc de el obligându-l prin hipnoză să îl sărute, iar în momentul în care o face, Mario deschide ochii şi înţelege ce face, înţelege toată umilinţa sugerită şi coborând de pe scenă îl împuşcă pe artist.

Ce legătură să fie între toate acestea? Mintea detectivului face eforturi enorme de a rămâne trează. Întinde mâna şi ia Biblia găsită în cealaltă parte a mesei şi deschide la pagina unde se găsea semnul, You Died Here! Era chiar Biblia victimei. O Biblie uzata, cu paginile înnegrite pe margini, cu versete subliniate cu creion, pix, marker. Privirea îi căzuse peste un grup de versete subliniate puternic cu pix albastru:

“Dar Eu vă spun: să nu vă împotriviţi celui ce vă face răul. Ci oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Matei 5:39.

Detectivul zâmbi trist. Se pare că predicatorul se împotrivise până la urmă vrăjmaşului său.

Nu reuşi să înţeleagă mare lucru, aşa că se ridică de la birou şi biruit de oboseală se întinse pe canapea şi adormi imediat.

Dimineaţa se trezi, şi un zâmbet revelator îi juca pe buze. Isi spala repede fata şi îl sună pe adjunctul lui:

- Unde eşti? Bun. Aşteaptă-mă acolo. Am o bănuială şi cred că reuşim să dăm de criminalul acesta invizibil. O sa fie ceva bataie de cap, dar cred ca il putem gasi.

n.a.: imi cer scuze pentru o asa de mare intarziere, intre episoade, insa sper sa reusesc sa scriu saptamanal cate un episod.

Episodul 2 - Predicatorul

“Ştii că azi e ziua mea liberă! Sper că ai un motiv serios pentru care mă deranjezi!”

“încă o crimă e un motiv suficient de bun?”

“Unde eşti?”

“Piaţa Păcii, numărul 6.”

“Vin imediat. Tot el e?”

“Da.”

Închise telefonul, îşi sărută fetiţa pe frunte, apoi pe soţie şi ieşi. Peste 20 de minute se găsea în faţa unui imobil cu două etaje. Intrarea se făcea printr-un gang ce mirosea greu a urină şi mucegai. Scările erau mărunte şi numărul lor era diferit de la etaj la etaj. Ultimul etaj era învălui într-un miros binefăcător de prăjeală şi boia ce provenea de la unul dintre micile apartamente ce avea uşa deschisă. În partea opusă a coridorului se găseau doi ofiţeri ţinând câte o cană de cafea aburindă în mâini. Când detectivul se apropie zâmbiră vinovaţi arătând din priviri uşa deschisă.

Detectivul intră în mica garsonieră şi privi în jur. Camera era ticsită cu rafturi pline de cărţi. Pe jos, deasemenea, se găseau o sumedenie de cărţi stivuite.

“Profesor?” întrebă detectivul.

“Nu. Teolog. Era un predicador evanghelic la o bisericuţă de prin apropiere.”

“Şi-a schimbat gusturile?”

“Nu pera cred. Din câte am putut afla înainte să facă teologia a terminat facultatea de litere.”

“Lasă-mă să ghicesc: rusă.”

“Română-rusă. A publicat şi o carte.”

“Semnul de carte?”

“E în Biblia de pe masă.”

“Se ştie de cât timp e mort?”

“Doctorul zice că nu pot fi mai mult de 4 ore.”

“Martori?”

“Lumea nu e prea binevoitoare. Pe aici trăiesc multi oameni in varsta. În plus toţi mi-au spus că îl displăceau pe predicator. Motive nu mi-au dat nici unul şi nimeni nu a auzit nimic. Singura care a văzut ceva e bătrâna de la numărul 15. Din păcate e surdă, dar ne-a spus că în jur de 12 jumate l-a văzut pe pastor venind cu încă o persoană. Tocmai deschise uşa să iasă mirosul de mâncare, când predicatorul trecu, salutând-o cu zâmbetul lui obişnuit, împreună cu un domn bine îmbrăcat, într-un costum negru şi deşi îi văzuse faţa, bătrâna spune că nu îşi mai aminteşte cum era şi îşi tot făcea cruce. Era puţin mai înalt ca şi predicatorul.”

“îmi vine greu să cred că într-o clădire plină de bătrâni curioşi şi băgăcioşi nimeni nu a văzut sau nu a auzit nimic mai mult.”

“între ei se spionează tot timpul, dar faţă de predicator aveau un fel de frică superstiţioasă şi preferau să îl lase în pace, să nu ştie nimic de el. Am vorbit cu majoritatea şi cam toţi au aceeaşi părere. Mai este şi o familie tânără, ce locuieşte vis-a-vis de predicator, dar ei doar mai înainte au venit.”

“Altceva în plus?”

“Ar mai fi un lucru interesant. Pastorul are urme slabe de vânătăi la încheieturi. Atât la mâini cât şi la picioare. Doctorul spune că a fost legat şi că spre deosebire de celelalte victime, crede, că acesta a fost constient când i s-a administrat injecţia.

Fruntea detectivului se încreţi. Nu putea să înţeleagă mintea acestui criminal. Ridică de pe Biblia de pe masă semnul de carte. Acelaşi format, acelaşi scris alb pe negru: “You died here”.

Episodul 1 - A treia crima

„Victima are aceleaşi semnalmente ca şi celelalte două. Nici urmă de atac, de bruscare, de lovituri. Pur şi simplu victimele au murit de atac de cord. Ştim metoda folosită, dar nu ştim nimic despre criminal: motivaţie, amprente, cât de cât ceva indicii – nimic. Curăţă tot înainte de plecare.”

„ Va trebui să fim mai atenţi. Spui că e acelaşi mod de a ucide?”

„ Da. Victima are o urmă de înţepătură, cel mai probabil de la seringă, pe gambă.”

„ Ce mai ştim despre victimă?”

„ Este soţia unui senator, are 42 de ani, profesor universitar de literatură universală şi tocmai se înscrisese la doctorat.”

„Bun. Toate victimele sunt persoane ce au terminat o facultate de litere. Prima victimă a fost acel scriitor de origine rusă, a doua a fost masteranda in literatura rusa, iar a treia această profesoară. Iubitori de carte. Verifică te rog dacă există vreo legătură între aceştia trei.”

„Când a găsit-o menajera spunea că avea o carte în mână. Fie a aşezat-o criminalul, fie e tocmai citea din ea.”

„Ce carte?”

„Moarte la Veneţia.”

„Are semnul de carte?”

„Da.”

„Nu se dezminte. Presupun că nu există nici o amprentă. Şi senatorul? Unde e?”

„ E plecat într-o călătorie de afaceri, la Milano, cred.”

Detectivul se apropie de cadavru, îl dezveli şi privi chipul înţepenit al decedatei. Se putea citi durere pe faţa acesteia, dar nu surpriză. Lângă trupul inert se găsea o cărţulie cu coperţi albastru-verzui, cu pagini îngălbenite. Se vedea, pe la mijlocul cărţii, semnul de carte. Era puţin ieşit înafară şi se putea citi alb pe negru, la fel ca pe celelalte două „You died here!”